Am fost acolo. “J’y etais”! Cum să mai spun și altfel, ce cuvinte să caut și să le mai și găsesc, când, în doar trei zile, am fost martorul istoriei care definește? Pe mine, pe dumneavoastră, pe noi, ca termeni de comparație în dicționarul explicativ al fotbalului românesc. Care fascinează, al istoriei care te construiește ca om și de care, poate, nici nu mai ești conștient? J’y etais! Am fost acolo!
Am fost joi seară în Giulești, ca să-l văd pe Mircea Lucescu, cel mai mare antrenor român al tuturor vremurilor, de aici, de la noi, ori de aiurea, din lume. Sigur, Dinamo Kiev – Beșiktaș Istanbul e un afiș, iar meciul a dovedit asta, dar Lucescu era povestea.
Și l-am văzut, neclintit, în picioare, în fața băncii sale, conducând, aproape numai din priviri, o trupă de copii într-un mare joc. Mircea Lucescu a împlinit luna trecută 78 de ani, și te gândești la asta ori de câte ori lași meciul și te uiți către banca ucrainenilor.
În blugi, cu un tricou polo elegant, pentru că a ținut întotdeauna la o anumită atitudine, Mircea Lucescu impune de la distanță o stare de spirit și o realitate: valoarea de dicționar. Clasa lui, care se vede în jocul băieților lui dintotdeauna, că s-au numit Balaci, Hagi, Klein, Simeone, Ronaldo sau Wilian, plus încă o sută la aceeași cotă. Alura. Ideea.
Lucescu a rămas omul care a văzut idei, cum spunea Camil Petrescu, apoi le-a construit. A câștigat, pentru că e lângă Sir Alex Ferguson și Guardiola, a pierdut, a învins și a fost învins. Nu însă și ideile lui, niciodată.
A pierdut joi, cu 2-3, deși Dinamo a fost echipa mai bună. Așa, și? Nu e și aici o marcă înregistrată? Nu e așa de la începuturi? 78 nu sunt anii, ci o bornă a destinului. Am fost joia trecută să-l văd pe Mircea Lucescu. E în sine un moment din istoria adevărată care ne are ca martori. Imaginea lui, gesturile, până și supărările sunt aceleași dintotdeauna, dovada simplă că uneori puterea de seducție a unui om capătă dimensiuni capabile să se joace cu timpul. Cine mai reușește un asemenea exercițiu? Și, deodată, pe stadion a început să plouă. Dens, puternic, răcoritor. Reflectoarele au prins apa în razele lor de mii de lucși, iar Lucescu, neclintit, a răspuns scandărilor lansate de peluza rapidistă, ușor, cu o mână ridicată a recunoștință. Le merita! Știa că le merită. Apoi ploaia s-a pornit și mai tare, și mai tare, ploua torențial când, nu știu cum, mi s-a părut că timpul cumva a luat-o razna, și nu ploaia. Și s-a întâmplat ceva miraculos, cum numai în preajma marilor spirite se întâmplă, dacă e să se întâmple vreodată…Continua să plouă. Și nimic nu se mai vedea, doar se simțea ceva straniu…
Eram în 16 octombrie 1985, pe “23 August”. (Parcă ieri a fost 23 August, nu, vecine?)
Lucescu are 40 de ani și România în mâini, iar România lui și a noastră trebuie să învingă Irlanda de Nord și e gata, va merge din nou în Mexic, la Cupa Mondială! Poza de start. Sus, în picioare: Bölöni, Lung, Iovan, Iorgulescu, Coraș. Jos, tot de la stânga: Negrilă, Rednic, Klein, Mateuț, Hagi, Ungureanu. Lipsește căpitanul, Costică Ștefănescu, suspendat, iar Lucescu i-a pus banderola pe mână lui Hagi, cel mai tânăr, are doar 20 de ani Gică. Lipsește Balaci, accidentat grav, mai de mult, ca și Cămătaru, grav accidentat la rândul lui, dublă fractură, într-un meci cu FC Argeș. El, care făcuse să tremure, sub pașii lui mari, întreg Wembley-ul…
Lucescu e într-un balonzaid gri, strâns cu un cordon lat. 50.000 de oameni cântă și îi scandează numele. Lucescu! România! Lu-ces-cu! Rooo-mâniaaaa! Cineva, în dreapta mea, are un sombrero pe cap, pe ale cărui boruri a pictat colorat un “ MEXIC 86”.
E cavalcadă acolo, jos, pe gazon! 23 de cornere, mingea lovește bara de trei ori, de alte două ori fundașul Nicholl o scoate de pe linia porții. Irlandezii trec o dată de centru, Iovan greșește, Quinn marchează. E minutul 29. Apoi, Pat Jennings, portarul lui Arsenal apără tot, Lucescu îi trimite pe Geolgău și pe Pițurcă în teren, dar totul e degeaba. Soarta vrea altceva. E meciul despre care Radu Cosașu avea să scrie, a doua zi, în “Informația” celebrul său articol: “Acel 0-1 dureros, nemeritat, nedrept.” Am fost acolo! J’y etais! Aveam 18 ani și eram în clasa a 12-a, urma să dau la facultate.
Îl văd pe Lucescu ducându-se, în ultimele minute, în dreptul liniei de 16 metri a careului irlandezilor, pe pista largă. Ploua încet. Am 18 ani și văd, simt, mă doare cum plouă și plâng. Poate că plânge și el.
Am fost acolo. Peste ani, i s-a reproșat lui Lucescu banderola dată lui Hagi. Că Gică era prea tânăr pentru ea, că l-a blocat mental, că toate cele. Nu a fost însă așa! Lucescu, care îl debutase pe Hagi la națională cu doi ani în urmă, a văzut ideea de mare lider și de campion născut din destinul lui Hagi. Acum, când unul se apropie de 80 de ani, iar celălat de 60, cine ar mai putea să-i întrebe dacă putea fi altfel viața asta?
Duminică seară, trei zile mai târziu, după ce toate ploile și lacrimile s-au oprit, măcar pentru că nimeni nu va mai avea vreodată 18 ani, am fost la Farul-Universitatea Craiova.
Hagi, desăvârșit, impecabil, imperial. Campionii lui și ai țării s-au strâns și au învins într-un efort minunat, după ce în aceeași zi de joi amintită au bătut pe HJK Helsinki, fiind la un pas de grupele Conference League. La trei zile distanță, copiii lui merită fiecare separat o banderolă de căpitan. Nedelcu, Munteanu “Faraonu’”, Sârbu, Mazilu, Băluță, Grameni, cu toții sunt, dar, mai ales vor fi Hagi din serile acelea când eram soldați și tineri. Pentru ca oamenii să știe, să înțeleagă finalmente, pentru totdeauna, per siempre, cum spun cei care au jucat la Real Madrid și Barcelona, că doar campionii creează campioni. Cum și el a fost creat altădată de un gigant. Ambii sunt însă aici, pentru noi, ca o întoarcere imposibilă în timp, dar perfect construită în spațiul care li s-a dat. Am fost acolo!
Ce-ar fi ca geniile absolute ale fotbalului românesc să se califice joia care vine și să cadă în aceeași grupă? V-ați gândit cum ar fi, Lucescu, față în față cu Hagi? Dacă va fi să se întâmple, istoria va fi acolo! Și poate și noi.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER